Dispar oameni. Oameni care au respirat langa noi.

Dragoste în peisaj nou
23 septembrie 2016
✈ Sejur Dubai 640€ / Israel 514€ pentru 2 persoane cu Transport si Cazare
8 octombrie 2016
Show all

Un zbucium am astazi. Ca as putea sa fiu un om mai bun. Ca as putea sa iubesc mai mult.

Sa ma ingrijorez mai putin. Sa vad mai putine greseli la mine si la cei din jur. Sa fiu mai recunoscatoare pentru tot ce am. Sa-mi pretuiesc mai mult sotul. Sa-mi sun mai des mama.

Sa nu ma mai pierd printre atatea detalii. Sa pretuiesc mai mult simplitatea si natura. Sa stau mai putin pe Facebook.

Dispar oameni

Dispar oameni si asta e un adevar crunt.

Oameni care au respirat langa mine. Am avut candva o colega la Antena 1. Tanara si frumoasa. Ea isi termina tura de munca atunci cand mi-o incepeam eu.

Nu ne vorbeam foarte mult, desi ne zambeam si, in tacere, ne apreciam. De si mai multe ori ne intersectam, dar fara sa ne pese prea mult de existenta celeilalte.

Intr-o seara, a trecut pe langa biroul meu si m-a intrebat daca vreau o portie de orez chinezesc. Nu as fi vrut, dar n-am refuzat-o. Nu mancam niciodata inainte de prezentare.

Am luat totusi orezul si i-am multumit. Era bucuroasa ca l-am primit, era bucuroasa ca mi-a putut darui ceva. A doua seara la fel. A treia seara la fel. De fiecare data imi lasa o portie de orez chinezesc pe biroul.

Nu ne vorbeam. Ea imi daruia, eu primeam si ne zambeam. Nu am mancat niciodata orezul, dar mereu plecam cu el acasa si il puneam in frigider.

Intr-o seara m-am uitat lung dupa ea

A iesit val-vartej din redactie. S-a scuzat ca nu are orez si mi-a spus in gluma ca n-o sa se mai intample. Mi-a inmuiat sufletul. Mi s-a parut asa frumoasa si am zambit.

Era un om cu care ar fi meritat sa fiu prietena si pe care sa-l tin aproape. Asta am gandit. Atunci a fost ultima oara cand am vazut-o. Din acea seara, colega mea a ramas doar intr-o poza pe biroul ei, cu multe flori si lumanari aprinse.

A mai ramas si in sufletele noastre.

suntem-oameni

A oamenilor care au iubit-o si a celor care n-au apucat. In sufletul meu a fost un mare zbucium. Atat de tanara si atat de speciala. Oamenii mor. OAMENII chiar mor.

Ma tot intreb pentru ce mai merita oare sa te zbati in viata asta? De ce ne purtam ca si cand am imparati pamantul? De ce spunem cuvinte pe care nu le mai putem lua inapoi, de ce suntem intr-o continua concurenta unii cu ceilalti?

De ce trebuie tot timpul sa demonstram ceva? De ce suntem atat de dependenti de like-uri si bani? Oare nu vedem ca primim zeci sau sute de aprecieri la o poza, dar in realitate suntem atat de singuri?

Ce conteaza cu adevarat?

Iubirea, da. Dar cat de mult stim sa iubim? Cat de mult putem sa toleram de la celalalt? Care este limita? Cate greseli sunt permise, cate certuri, cate orgolii? Cate cuvinte grele?

Prietenia, da. Dar ce inseamna sa fii un bun prieten? Cat de mult trebuie sa-ti pese?

Familia, poate. Dar cat ne este permis sa ne certam copilul si cand putem oare sa-l pedepsim?

Cariera, ar spune unii. Dar care este pretul? Cat iti este permis sa muncesti ca sa nu le pierzi pe cele de mai sus?

Ma macina gandul ca as putea sa fiu un OM mai bun, dar nu sunt.

Ca as putea sa fac totul mult mai bine. Si nu pot decat sa ma rog. Sa ma rog cat pot de mult, sa imi pese fara teama de a fi ranita, sa iubesc fara teama ca as putea fi parasita, sa daruiesc fara sa ma gandesc ca saracesc.

 

Cu drag,

Anisa Sandulache